Sa dea cineva de 6, va rog, cat scriu despre The Legendary Pink Dots, altfel nu indraznesc. Si nici n-am curaj. Concertul de aseara e dintre acele evenimente despre care nu prea poti sa vorbesti fara sa ai de la bun inceput convingerea ca nu vei putea spune nici macar jumatate. Si pana la urma, la ce bun ? Cine a ajuns aseara la Control cu siguranta se gandeste si azi la asta, in timp ce aceia care nu au aplicat varful de intentie aparut la vreun moment dat, probabil ca acum isi musca tare o buza. Si asa si trebuie.

Numai atunci cand nimeni din jur nu face mai nicio miscare poti sa iti dai seama de amploarea grip-ului pe care il are trupa in fata careia stai fara sa te misti prea mult nici tu; priza live de sunet se mentine constanta, in timp ce legendarele patru cheama atentia asupra lor cumva pe rand, fie care e vorba de un saxofon care proiecteaza lumina, de un obisnuit slide care mangaie corzile sau de gesturi care insotesc directia unei priviri parca prin mai multe straturi de spatiu. Din aer apasa o psychedelia de-o tai cu cutitul, cateodata neo fara insa sa ajunga prin ogoare necultivate prea moderne; alteori, minutele trec mai degraba progressive si daca fac totul pachet ma gandesc ca de-asta Libertines nu-s baieti prosti, ca uite, au avut si vrut de unde sa invete una, alta.

The Legendary Pink Dots m-au mutat pentru ceva vreme in copitele lui Pan la portile zorilor de zi. Motive, argumente si explicatii aveti mai jos, intr-o inregistrare din Polonia din 2007, care seamana foarte mult cu felul in care The Dots si-au inceput ieri concertul. Iar daca fals-starile numite stress, lipsa de timp sau de rabdare nu va dau pace, go to 5 :00. Si data viitoare sa nu mai stati acasa  sau sa umblati aiurea.

Postat de alexandra