Grinderman inseamna Nick Cave, Warren Ellis, Martyn Casey, Jim Sclavunos si mai ales o trupa exploziva live, cu un  show pe care nu ai cum sa il ascunzi usor sub presul memoriei (cei care au fost la Summercase 2008 pot confirma negresit). In septembrie, trupa revine in atentia noastra cu cel de-al doilea album: “Grinderman 2”. Pana atunci, avem promo-ul de mai jos si vestea ca primul single “Heathen Child” va fi lansat pe 30 august.

Tracklisting:

‘Mickey Mouse And The Goodbye Man’
‘Worm Tamer’
‘Heathen Child’
‘When My Baby Comes’
‘What I Know’
‘Evil’
‘Kitchenette’
‘Palaces Of Montezuma’
‘Bellringer Blues’

Imaginati-va cafeaua  facuta la ibric,  lasata apoi in pace cateva minute, ca sa se aseze tacticos  zatul si savurarea caimacului zglobiu. In timp ce papilele isi fac siesta, observam o poveste asemanatoare  in cazul   documentarului muzical “The Heart is a Drum Machine”, lansat in 2009 si care tocmai  si-a scos la iveala un savuros caimac: piesa “Rocket Mantastic”. Cantecul este  rezultatul colaborarii dintre Maynard James Keenan (Puscifer, Tool, A Perfect Circle) si Steven Drodz (Flaming Lips) pentru coloana sonora a documentarului de mai sus.  Si da,  este un cover Elton John. Si da, se pare ca pana la urma nu vom regasi piesa  in film.

Canada isi mentine in continuare statutul de cos colorat, cu bunatati muzicale, unde mergi la sigur pentru a-ti mai lua niste caramele pentru playlist. (Inca) un  exemplu este duo-ul Brian King (chitara) si  David Prowse (tobe),  fosti studenti ai Universitatii Victoria si care sunt cunoscuti sub numele de Japandroids. Cateva dintre punctele forte ale CV-ului lor ar fi  lansarea a doua EP-uri pe cont propriu (All Lies si Lullaby Death Jams), un album (Post-Nothing) la Polyvinyl Records, un turneu inceput in 2009 si aflat in continua desfasurare pe mapamond, nominalizari la Polaris Music Prize si Juno Award for Alternative Album of The Year. Va las sa ghiciti din piesa urmatoare care dintre ei a facut realul (science, cum ar veni) si care a studiat antropologia.

Trupa canadiana Wolf Parade lanseaza cel de-al treilea album, intitulat EXPO’86 pe 29 iunie.   Sup Pop a lansat un dublu single: doua piese de pe EXPO’86: Ghost Pressure si What Did My Lover Say?, cate o piesa pentru fiecare dintre cei doi cantautori ai trupei, Dan Boeckner (Handsome Furs, Atlas Strategic) si Spencer Krug (Sunset Rubdown, MoonFace, Swan Lake ).

Wolf Parade – Ghost Pressure by statemagazine

Wolf Parade – What Did My Lover Say (It Always Had to Go This Way) by subpop

Intotdeauna mi-a parut rau ca piesele care imi plac atat de mult ca nu ma pot satura sa le ascult, au doar 3-5 minute; fireste, le-am “uitat” uneori zile intregi in ipod pe repeat1 ca sa le pot consuma pana la ultima firimitura. Pe aceasta cale ii multumesc lui Spencer Krug (Wolf Parade, Sunset Rubdown, Swan Lake si acum, Moonface), ca a “inventat” o muzica de vis de 20 de minute.

In Dreamland (EP) esti intampinat cu marimba & shit drums si cu o abordare muzicala surprinzatoare din partea celui care e deja un incon indie dupa ce am fredonat “I’ll Believe in Anything” (Wolf Parade),  “Idiot Heart” (Sunset Rubdown), “Us Ones In Between” (Sunset Rubdown).

Moonface s-a lansat ca noul proiect a lui Spencer Krug cu acest EP care poate fi downloadat de pe un site dedicat – www.moonface.ca, contra unei sume pe care artistul o lasa la aprecierea ta.

Site-ul are un jurnal de “vise” adunate de la voi, un capitol de versuri si un artwork excelent.

Trupa timisoreana  Romantic Jurgen, adica Dacian, Sandra, Alexandru si Anke, au filmat saptamana trecuta  videoclipul pentru piesa Telefonez Aripi. Piesa va aparea pe un nou EP al trupei care va fi lansat in perioada urmatoare.

EP-ul va contine cateva piese noi si mai multe remixuri,  trupa aflandu-se deja in discutii cu mai multi DJ locali si nu numai, pentru remixuri.

Pentru concept si regie trupa a colaborat cu Noemi Dumitrescu, care a aparut si pe colectia de scurt metraje produsa de Florin Piersic Jr. , iar pentru imagine cu Catalin Buda (el a lucrat si la primul videoclip al celor de la Implant). Locul ales pentru filmarea clipului se numeste Scart, o casa inchiriata de o echipa de teatru independent, care functioneaza de ceva vreme ca bar/cafenea, cu o camera de teatru si gradina.

Hot Casandra, not Cold Casandra. Pentru că vorbim despre o Casandra în călduri, seducătoare şi care-şi mută cuibul, o Casandra în nevoie de etalat personalitatea proprie mai mult ca oricând. Hot Casandra este produsul visat, adună toate dorinţele şi planurile vechi de când Naşterea şi Sunetul. Hot Casandra uneşte şi conectează în sfârşit sinapse plănuite pereche încă din vremea când Paul Ballo lovea alternativ şi indie tobele Go To Berlin şi The Amsterdams, ambele istorie pentru el de-acum (vechea obsesie a bateriei şi-o încă satisface discret ca parte din componenţa legendelor locale Kumm).

Din 2010 camerele se schimbă însă, cadranele se rotesc, tablele de joc devin cu mult mai Hot. Hot Paul Ballo, Hot Casandra. Un proiect solo căruia poţi să-i ceri orice, numai convenţional nu. Puzzle-ul nou e mai (puţin) schematic, cu infinit mai multe giumbuşlucuri şi obstacole, cu design electronic şi pierderi serioase în chill wave-ul de febre actual, la intersecţii intermitente de Discovery, Vampire Weekend, Yeasayer cu Washed Out sau Memory Tapes.

Hot Casandra e o revoluţie a Sinelui, un experiment care vrea să-ţi mişte munţii şi vârfurile fără să se complice. Pentru că poate, pentru că vrea, pentru că are cu ce. Hot Casandra a ieşit din cocoon acum şase luni, în nostalgii de 2009, din fanteziile unui blond care ascultă multă muzică bună şi care simte nevoia unor schimbări radicale. În cum transmitem, în cum cântăm, în cum sunăm, în cum suntem percepuţi…„E o idee care dezvoltă mai multe direcţii continuu. Sunt eu. Azi adopt o zebră, mâine sărut o Casandra brunetă. Tot dragoste şi căldură e. Aşa că pot intra şi în pielea lu Patrick Wolf şi, după ce mă satur, o să-l iau pe Carl Cox de mână şi o să facem ceva şi mai dansant. Muzica e acolo. Nu te căzni să mă asculţi dacă nu-ţi plac ochelarii mei.” şopteşte Creatorul…Hot Casandra este cheia unor noi lumi, este o evadare cu surprize în care sfârşeşti înfierbântat ca naiba.

Paul Ballo se îmbracă în Hot Casandra din primăvara asta. Urmează integrale cu îmbraţişări, single-uri-şoc şi dragoste nebună pe holul de la etaj. Dezbracă-te şi pierde-te! Completează-ţi părţile-lipsă.

Încearcă „Chroma” (primul înger scos dintre sânii sirenei) pe myspace.com/hotcasandra şi iubeşte-l.

by Vlad Stoian

Lydia Lunch, este probabil cel mai controversat artist punk pe care l-a dat America.

Poeta, muziciana, spoken word artist, actrita, Lydia Lunch a devenit extrem de faimoasa datorita unei compilatii realizate de Brian Eno in 1978, “No New York”. Compilatia a fost considerata de multi un album-document pentru miscarea no wave de la sfarsitul anilor 70, din New York.

Pe compilatia aparareau DNA cu Arto Lindsay, Contorsion cu James Chance, Mars si extrem de influenta Lydia Lunch cu “Teenage Jesus and the Jerks”. O trupa care a trait putin dar a spulberat tot pentru decenile ce aveau sa vina.

Dincolo de no wave-ul clasic si cu derivatile implicite, probabil ca cel mai apreciat curent actual pe care la influentat direct este jazz noize-ul lui Fred Frith, Tom Cora si John Zorn. Va recomand Step Across the Border, un film documentar despre Fred Frith, premiat in 1990.

Lydia Lunch declara la un moment dat: “I thought punk was lousy Chuck Berry music amped up to play triple fast”. Dar in New Yorkul anilor ‘70, influentata de artisti punk industriali, Lydia Lunch a trecut muzica rock dincolo de limitele uzuale. Pentru toti cei carora The Birthday Party, Einstürzende Neubauten, Sonic Youth, Swans sau Jim Foetus le spune ceva, Lydia Lunch e un mic zeu al anilor ‘90. Poate chiar zeul suprem.
Toti la un loc sunt Lydia Lunch.

“Everyting started from simple words.”
http://www.myspace.com/lydialunch

Teenage Jesus & The Jerks
http://www.youtube.com/watch?v=ZLUUDZdKxuA
http://www.youtube.com/watch?v=ipa-KDEUVdc

In plus, dragi prieteni, la Bucuresti vine cu Gallon Drunk, a trupa la fel de faimoasa la rindul ei.
http://www.youtube.com/watch?v=eQbqoQLCxQ0

by Dacian (Romantic Jurgen)

PS. A, si inca ceva, trupele de indie actuale, suna asa datorita lui Franz Ferdinand, care la randul lor suna cum suna datorita celor de la Gang of Four. Iar cei de la Gang of Four sunt influenta directa a Lydiei Lunch si James Chance.

Filthy tongues s-a nascut din alte doua formatii prevestitoare de success, Goodbye Mr McKenzie (Martin Metcalfe) and Angelfish (acelasi Angelfish care a avut-o ca solista magnetica, pe inconfundabila Shirley Manson de la Garbage) si vocea “rupta”  a lui Stacey Chavis.

Daca vi se pare ca trupele de indie rock incep sa se repete si sa semene intre ele ca tricourile cu text si aveti pofta de un sound rock nou, e timpul sa mergeti underground catre sentimente directe si autentice. Multi au comparat-o pe Isa cu Patti Smith, PJ Harvey sau Sleater Kinney si au pus-o frumos alaturi de The Killers si Pixies. La inceputul lui decembrie, au lansat cel de-al doilea album, Dark Passenger, care vine sa confirme succesul primului album Addiction. Sa incepem usor cu “Dreamcatcher”:

Este vorba in esenta de un album conceptual, despre controversata ex-Prima Doamna a Filipinelor (Imelda Marcos) si care aduna multe voci captivante: Cyndi Lauper, Tori Amos, Roisin Murphy, Florence Welch (Florence and the Machine).  Raspunsul pe larg la intrebarea “ce a vrut sa zica poetul?” il avem intr-un powerpoint explicativ, realizat tot de cei doi, iar o mostra auditiva a albumului este piesa ” Please Don’t” by David Byrne & Santigold. Momentan nu am reusit sa atasez piesa de 9 MB acestei scrieri, insa simt ca in curand voi invinge conspiratia tehnologica wordpressiana. Chipintaci!