Foto: Alexandru Constantin

Sambata, 19 iunie, ne-am reunit pentru a treia seara de Liveland la Arenele Romane, care a debutat sub amenintarea unor nori ingrijorator de negri. Dar cine nu s-a lasat intimidat de perspectiva unei furtuni tropicale a fost amplu recompensat pentru temeritate, deoarece am avut parte de o ultima serie de performance-uri memorabile.

Romantic Jurgen, trupa timisoreana de electro/no wave/post industrial a efectuat ceremonialul de deschidere cu gratia unui buldozer ; asperitatile sonore ce le caracterizeaza sound-ul au fost in perfecta concordanta cu vremea sumbra de afara. O atmosfera dark, incarcata de riff-uri  nelinistitoare si invazive, foarte bine completata de vocalul post-punk al solistei Sandra.

Cea de-a doua trupa a serii, Mes Quins, a glamorizat atmosfera cu potpourri-ul lor exotic si jucaus de synth pop si electro-kitsch. Cu un frontman doldora de carisma in persoana lui Silviu Gherman (si nimeni nu pare s-o stie mai bine decat el), Mes Quins au oferit un performance poliglot, presarat cu seductie si auto-ironie. Germana le sade cel mai bine, parerea mea.

Si asa ajungem la the magic moment, concertul Hugo Race & The True Spirit – o experienta muzicala pe care n-as avea cum sa o uit. Un melanj intunecat de blues, punk, experimental, psychedelic, atat de dens ca uiti sa mai respiri. Ce-i drept, e cam greu si sa-ti iei ochii de pe Hugo Race, ‘bad seed’ din crestetul nesamponat pana in varful ciocatelor colbuite. Pe langa sex appeal-ul necurat mai poseda un timbru vocal greu de descris. O sa incerc totusi : e genul de voce flambata in whisky, calcata de o motostivuitoare si apoi tarata 1000 km printr-un desert foarte, foarte arid. Parca nici o inregistrare nu-i face dreptate.

Cu piese ca High on Love, Mistery World, Girl Called Sunset, Makes Me Mean, Hugo Race & co au tesut o atmosfera clar-obscura si prafuita. Ce mi-a placut cel mai mult a fost ca oamenii astia faceau exact ce le placea si pareau atat de liberi; investighez posibilitatea ca tot ce ai nevoie in viata se poate reduce la o valiza mica
din piele de crocodil, o pereche de cizme bune si o sticla de tequila ieftina in buzunar.

Kissogram mi-ar fi placut mai mult daca n-ar fi urmat dupa Hugo Race& The True Spirit. Electronic si ludic, concertul berlinezilor de la Kissogram a fost cat se poate de bine primit de publicul bucurestean, mai ales ca asta a fost a patra oara cand ne viziteaza si mai au si o piesa care se numeste Bucharest. Wow.

Si ca in filme, unde daca apare o arma in prima jumatate, sigur o sa se descarce in cea de-a doua, asa si norii nostri (pe care i-am insinuat discret in introducere) s-au transformat intr-o ploaie torentiala, care i-a adunat pe cei mai bravi in fata scenei pentru setul disco house al celor de la Kleerup. Un final orgiastic pentru Liveland Festival, numai in Matrix 2 s-a mai vazut asa ceva.

Made by Maria Georgescu-Tudor

In ciuda vremii improbabile publicul indie s-a regrupat aseara la Arenele Romane pentru prima zi a festivalului Liveland. Pentru cei care nu vor ajunge la nici un festival european in vara asta, iata cea mai buna oportunitate de a vedea trupe live la noi acasa. Locatia e perfecta pentru intalniri oculte; ganditi-va ca numai pentru a ajunge acolo trebuie sa mergi pe strada Cutitul de Argint, sa lasi cimitirul in stanga si sa faci dreapta pe scurtatura, prin padure. Come on, cate locuri se pot lauda cu o adresa asa de interesanta?

Dar sa recapitulam Day #1, pentru cine n-a fost acolo sau a fost dar a baut prea multa socata. Seara a fost deschisa de Robin & The Backstabbers, care au aparut in tricouri de metalisti pusi pe rele. Haterii zic ca a fost vorba de un statement, ca sa nu-i mai confunde domle lumea cu tudoreii de la Vama Veche. Dincolo de asta a fost o  prestatie plina de energie de la o trupa de imblanzitori de lei, care din sudoare, scrasnete si guitari mutilate reusesc sa materializeze un univers poetic si muzical extrem de coerent, creativ si imprevizibil. Trebuie sa ii vezi ca sa crezi.

Foto: Alexandru Constantin

Decomposer au schimbat registrul cu un playlist mult mai light. Turn on the bright light(s), mai exact. Ce se poate spune despre ei e ca seamana mai mult cu Interpol decat Interpol, ceea ce nu-i lucru putin. Ce-i drept, pe vreo doua piese mi s-a parut ca semanau si cu The Chameleons, dar numai mie. Daaar.. nu-i nimic rau in asta, referintele sunt bune. Si e o chestie asumata, iar ca sa fie clar Paul Ba.. pardon Ilias K. (cu camasa suflecata si vesta de care n-a avut Paul Banks niciodata) a cantat si Obstacle 1, de altfel singura piesa care a semanat mai putin cu Interpol decat Interpol. Altfel, o trupa prietenoasa cu o cantare corecta, au interactionat cu publicul in limba romana si cel mai important, s-au simtit foarte foarte bine, si eu o data cu ei, in ciuda carcotelilor de acum.

A treia trupa din program a fost The Amsterdamssss. O prietena mi-a spus ca e asa de trendy sa-i urasti pe The Amsterdams. True. Iata inca un motiv sa-i placi, cu alte cuvinte. Ceea ce am si facut. Trebuie spus ca au ajuns la o maturitate muzicala care ii face greu de ignorat, iar in momentul de fata mi se par a pretty exciting band pe zona indie, cam dupa toate standardele. Au cantat niste piese noi, si una peste alta ne-au introdus head on in atmosfera de festival.

Cel mai anticipat concert de aseara a fost cel al trupei The Whitest Boy Alive (chestie care trebuie luata literar,da?), care nu cred sa fi dezamagit pe cineva. Haterii vor spune altceva, desigur. Dupa un road trip cu masina prin Romania, berlinezii au ajuns la fix ca sa livreze un concert minunat pe scena de la Arenele Romane. Ca-ntr-un film cu happy ending, dupa care toata lumea sa plece fericita tinandu-se de maini. Proiectul pastreaza armonia muzicala si mojo-ul marca Kings of Convenience, deloc surprinzator avand in vedere ca vocalul Erlend Øye e membru al acestei trupe. Highly enjoyable indie pop cu aroma de noapte de vara si de iarba uscata, si oameni dansand in intuneric,  ca la solstitiul de vara. Cum mi-am petrecut DJ set-ul nu va mai spun, ca nu vreau sa intristez pe nimeni. Ideea e ca l-am pierdut si daca vreti detalii va trebui sa intrebati in alta parte. Over and out.

Made by: Maria-Georgescu Tudor

Miercuri, 28 aprilie, club Mojo. Explorarile muzicale continua cu doua trupe unite de acelasi tobosar – Nebulosa si Robin and the Backstabbers (R.a.t.B.)

Nebulosa promite – dar nu sunt sigur exact ce anume. Sound-ul pe care l-am auzit ieri seara a fost aglomerat si usor repetitiv, lasand totusi sa se intrevada potentialul muzical al celor trei membri (Noamme – voce&bass, Andrei – chitara si Vladimir – tobe). Asta cel putin pana la ultima piesa cantata.

Aceasta ultima piesa – momentan lipsita de nume, fiind cea mai proaspata compozitie a trupei – a fost o calatorie. O calatorie in ceea ce ar putea deveni Nebulosa – o trupa cu compozitii minimaliste si cu o voce puternica si fragila in acelasi timp. Siouxsie ar fi mandra.

Apoi a urmat asaltul; un asalt cu prolog de Werner Herzog. The Brother a ramas la tobe, dar de data asta inconjurat de FV (chitara), VF (bass) si … stim noi cine la voce. Vorba aceea, the Robin sings… anti-rock, marca Borsec. Izvorul 10, mai exact.

Carisma? Da. Atmosfera? Da. Talent? Cu siguranta. Un viitor luminos si un loc rezervat in Panteonul rockului de pretutindeni? Ramane de vazut. Si de auzit.

Concertul R.a.t.B. fost o explozie, a fost tot ceea ce nu ne-am asteptat sa fie si tot ceea ce am sperat sa fie, a fost o continuare fireasca a traditiei componistice incepute de George Enescu, continuate cu succes de Partizan si nu in ultimul rand, de Captain Beefheart.

Sau poate ca de fapt a fost un inceput convulsiv a ceea ce va deveni fie o trupa de referinta si de avangarda, fie o poveste dintr-o seara de aprilie cand am aterizat in Mojo si am vazut pe scena niste baieti si animalele lor de plus. In orice caz, dupa cum ma indemna si Robin, nu am plecat suparat. Doar usor ingandurat. “[Ingandurarea] mea ascunde iubiri de rinocer”.

Fotografii la http://sonictruthphotos.blogspot.com/2010/04/nebulosa-ratb-mojo.html

16 aprilie, vineri – club Control.

The Mono Jacks au cantat pret de aproximativ 45-50 minute. Doar piesele lor. Un prieten de-al meu, care ii vedea aseara pentru prima data pe baieti, mi-a adresat doua intrebari care, cred eu, spun totul.

Prima intrebare a fost “esti sigur ca nu sunt englezi ?” Acum, stiu ca muzica buna nu se face numai in insulele britanice, dar productia acestor insule este cel putin impresionanta, iar intrebarea prietenului meu spune multe despre calitatile muzicale ale Mono Jacks.

A doua intrebare a prietenului meu a fost “exista un album, ceva – un CD ?” Raspunsul este la timpul viitor – va exista. Mono Jacks au fost in studio, au inregistrat si cu siguranta vor si lansa un material. Eu si prietenii mei (nu toti imaginari) asteptam cu nerabdare acest moment discografic.

In partea a doua a serii, am avut ocazia de a ma delecta cu explorarile muzicale ale lui Joe Lally (bassist-ul Fugazi) si a celor doi parteneri muzicali ai sai. A fost o excursie cel putin interesanta, facuta cu atat mai frumoasa de lipsa oricaror asteptari din partea mea. In esenta, tot ceea ce stiam este ca nu voi asculta neaparat punk-ul energetic marca Fugazi, transpus intr-o formula noua si adaptata trio-ului care a urcat pe scena. Nu m-am inselat. Daca as vrea neaparat sa fac o paralela muzicala, as zice ca aseara am ascultat continuarea mostenirii muzicale lasate de Velvet Underground. Acel Velvet Underground care scria piese precum “Heroin” sau “White Light/White Heat”.

Joe si prietenii sai au cantat putin peste o ora, dar mi-au captat atentia in asa masura incat mie mi s-au parut a fi doar 10 minute. Am vazut si auzit niste muzicieni impresionanti ca tehnica, am vazut un vocal aparte cu o voce aproape adolescentina, insa – poate cel mai important – am vazut ce se intampla cand muzica ta inseamna ceva pentru tine, in primul rand. Cineva demult a descris acest fenomen ca “a pune suflet in ceea ce faci “.

Aseara am simtit  (si pe alocuri am vibrat alaturi de) sufletul lui Joe Lally – si a fost frumos. Atat de frumos incat as vrea sa ii mai vad o data, eventual impreuna cu niste prieteni cunoscatori, pe care sa ii intreb, intre doua piese, “exista un album, ceva – un CD?”

Trupa Blurt a concertat miercuri seara (14 Aprilie) in Control, ca parte din ceea ce de acum a devenit un fel de Never Ending Tour, in fata unui public destul de numeros si foarte bucuros de revedere.

Cu  treizeci de ani de cariera in spate, Blurt au intrat in sfera legendei. E greu sa dai un nume la potpourri-ul de genuri pe care le cultiva (post punk, no wave, free jazz, psychedelic, avant garde), pentru ca muzica lor nu prea seamana cu nimic. Poetul, saxofonistul si papusarul Ted Milton, ca sa-i citam titulatura completa, este singurul supravietuitor din componenta initiala a trupei. Impreuna cu chitaristul Steve Eagles si tobosarul Dave Aylward, formeaza un trio fabulos, cu unele dintre cele mai interesante si electrizante prestatii live din cate am vazut.

Milton, la aproape 70 de ani, cu o infatisare reptiliana, nelipsitul pahar de ‘bourbon’ in mana (pe care il soarbe cu grija, ca pe un elixir pretios) si saxofonul devenit o prelungire a mainilor sale,  este o prezenta fascinanta si nelinistitoare.  Aparitiile sale live sunt un amestec original si intotdeauna imprevizibil de muzica, poezie si teatru.

Prezenta voit minimalista a lui Eagles si Aylwand la chitara si tobe reprezinta un suport ideal pentru sunetele stranii ale saxofonului lui Milton, intr-un moment voluptoase si cuminti, ca in clipa imediat urmatoare sa sune a sticla sparta sau pisica strangulata (pisica e pura speculatie, desigur). Efectul general este unul hipnotizant.  Ascultandu-i, parca incepi sa te metamorfozezi intr-o cobra indiana, si sa te legeni in transa pe niste ritmuri pagane (scuzati-ma daca m-am lasat luata de val cu metaforele)…

Versurile sunt livrate cu versatilitatea unui actor, cu schimbari schizoide de mimica si de voce, osciland oriunde intre granita dintre burlesc si tragic. Vorbim probabil de ultimul descendent al unui cult de prooroci. Nebuni. Songwriting-ul dezarticulat, tradand influente beat si dadaiste, conjura franturi de viata – oameni, orase, dragoste, politica, razboi si din ce in ce mai frecvent evoca moartea. Desi dupa ce l-am vazut imbibandu-se in alcool si dansand cu o remarcabila agilitate timp de aproape doua ore, trebuie remarcat ca e intr-o conditie fizica de invidiat. Pare-se ca robustetea s-a transmis pe linie materna, caci i-a dedicat o piesa mamei sale, in varsta de nouazeci si doi de ani, excelenta My Mother Was a Friend of an Enemy of the People.

Concertul bucurestean a fost cam tot ceea ce asteptam (si chiar mai mult), cu un playlist ce a cuprins o selectie eclectica din vasta lor discografie. Mi-au placut in mod special versiunile indracite la Cut It, Enemy ears, Gravespit sau poezia lui Amour de ma vie.  Au revenit la doua bisuri (!), dovada ca s-au simtit excelent. Intr-adevar, publicul din Control a fost la inaltime la randul sau, si nu s-a zgarcit cu aplauzele. De altfel unul dintre comentariile lui Milton a sunat cam asa: “I’m glad you’re applauding, I might have carried on and had a heart attack…”

La sfarsit Ted cam dadea semne de oboseala, cand a ajuns la Empty Vessels, care se pare ca e cantecul fetis al fanilor din Bucuresti, cam singurul vers pe care si-l mai amintea a fost, ce ironie, « I’m an empty vessel ».. Departe de a se simti stanjenit, amnezia temporara a parut, din contra, sa-l distreze teribil, si a iesit  cu siguranta una dintre cele mai amuzante versiuni ale piesei si un final cat se poate de potrivit ca sa elimine din tensiunea acumulata pe parcursul unui asemenea festin muzical.

In loc de concluzie, sa-i lasam pe Blurt sa vorbeasca pentru ei insisi. Iata o versiune senzationala la Enemy Ears, live at « Stubnitz » (Amsterdam) in 2008.

scris de Maria Georgescu Tudor

poze by dex

“If you’ve got no kind words / then you should say nothing more at all”. Asa zice piesa celor de la Maccabees, redat cu energie si claritate de catre The Mono Jacks in concertul de pe 5 februarie, din Mojo Club. Probabil ca este un sfat bun, poate chiar intelept, dar sa fim seriosi! Este vorba despre un concert rock. Indie rock. Cat de multa intelepciune poate sa zaca intr-o cronica de concert?

The Mono Jacks se prefigureaza a fi una dintre acele trupe. Peste niste ani, undeva intr-o camera plina de postere, bilete de concert si articole decupate, va fi un poster cu The Mono Jacks. Printre Interpol, Joy Division si Echo & the Bunnymen. Vor apartine acelui club de muzicieni. Si se vor integra cat se poate de natural in acea lume.

Ceea ce ma bucura poate cel mai mult la The Mono Jacks este absenta desavarsita a unui orgoliu dominant, care sa traseze toate directiile, sa dea toate sfaturile si sa ia toate deciziile (artistice sau nu). Nu exista un Roger Waters in aceasta trupa si nici nu ar trebui sa existe. Cei patru baieti ( Doru – voce si chitara, Florin – chitara si voce, Hassan – bass si Dorian – tobe) sunt o formatie – in adevaratul sens al cuvantului – si inca una foarte bine legata. Transmit o energie comuna, iar muzicalitatea lor provine in egala masura din toate cele patru instrumente.

Baddies, pe de alta parte, au fost o noutate pentru mine. Pana acum o saptamana nici nu stiam de existenta lor. Apoi am aflat ca vor canta in Mojo Club si ca The Mono Jacks vor fi opening act. Mai mult, am auzit si la radio (chiar unul mare si comercial) o piesa de-a lor. Iar intr-un final grandios, i-am vazut in carne si oase – de la mai putin de cinci metri – in Mojo.

Daca m-as aventura intr-o asociere libera de cuvinte cu Baddies, mi-ar veni in minte asa: energie, zgomot, cotcodaceli, agitatie, hiperactivitate si spasme musculare. Si toate acestea dupa doar doua piese cantate de baietii din UK. Singura impresie de durata lasata de Baddies a fost tiuitul din urechi, pe care il mai auzeam si astazi de dimineata, in timp ce imi beam cuminte cafeaua.

Dar sa nu fiu rautacios. Uitandu-ma in jurul meu, vedeam oameni tineri care se simteau bine si care se hraneau cu (supradoza de) energie oferita de englezi. Lumea canta, dansa si sarea pe niste piese agitate si convulsive. Poate ca de fapt asta este farmecul Baddies. In fond, rock-ul este cincizeci la suta energie si pasiune. Eu as astepta, cu rabdare, un al doilea concert si un nou album Baddies. Sper ca atunci vor veni si cu restul de cincizeci la suta – armonie si structura muzicala.

Concluzia este ca sunt bucuros – din doua motive. Primul este ca intr-un Bucuresti asa cum este el exista o trupa precum The Mono Jacks. Al doilea este ca intr-un Bucuresti asa cum este el am primit vizita celor de la Baddies. Ne doresc sa o tinem tot asa!

Matei

O alta marturie de aseara, semnata Bogdan Stamatin (wetpaper.ro):

“In ciuda laudelor pe care le-au primit de la The Guardian si BBC, Baddies e cu siguranta o trupa mica din UK. Insa dragi fete si baieti, aseara ati pierdut o trupa mare. Pentru ca e impresionant sa poti fi martor la ce dezlantuie o trupa tanara de la ei. Sunet, sunet, sunet! Sunet cum n-am auzit la nimeni de la noi. Sunet plin, de trupa mare. Stiu, e dezgustator sa apreciezi pe cineva prin prisma lamentarilor si frustrarilor proprii.

Deci si in concluzie, numarul 1, Baddies au fost profesionisti. Au venit cu sunetist si manager. Si-au legat cu scotch chitarile, conexiunile intre efecte, cablurile de chitari.

Numarul 2, Baddies au fost energetici. Au sarit, au strans din falci, au urlat, au punctat. Iar chestia asta s-a transmis imediat, e superb sa vezi ca trupa are incredere in ea si in muzica pe care o vinde.

Iar numarul 3, si cel mai important, Baddies au comunicat cu publicul, dadada, in sfarsit! Frumos, onest, cuminte. Au zis de Dan Petrescu la inceput (sau asa mi s-a parut). S-au uitat in ochii cetatenilor din public. Au venit aproape si au cantat la 5 centrimetri in fata unei gagici din primul rand. Si fara sa dea vreo clipa senzatia ca s-ar forta, ca au gandit-o dinainte.” (text integral aici)

]]> http://oneday.ro/blog/2010/02/06/the-mono-jacks-ro-%e2%80%93-baddies-uk-un-amical-de-indie-rock/feed/ 1 http://oneday.ro/blog/2009/12/17/romance-with-poison-in-control/ http://oneday.ro/blog/2009/12/17/romance-with-poison-in-control/#comments Thu, 17 Dec 2009 16:43:26 +0000 Oana A http://oneday.ro/blog/?p=2702

Photos by: http://sonictruthphotos.blogspot.com 

Formatia berlineza Warren Suicides, compusa din doi membri stabili (si instabili cand trebuie), Cheri (vocals&visuals) si Nackt (vocals&guitar), plus alti doi prieteni muzicieni care i-au acompaniat, ne-au sechestrat aseara in Club Control cu sound-ul lor electronic-rock electrizant. L-am vazut chiar si pe Artan de la Timpuri noi dand din cap pe muzica lor. A fost o surpriza extrem de placuta live-ul celor de la Warren Suicides , si daca la inceput lumea nu stia exact cum sa reactioneze la beat-ul lor agresiv, dar senzual (Cheri a avut un mare aport la partea senzuala) si catchy, dupa primele melodii, lumea s-a dezlantuit si concertul s-a transformat intr-un party dark& sexy. De mentionat inscriptia de pe camasa lui Nackt: “Fuck Off Happy”! Cine a zis ca Warren Suicides nu transmit un mesaj pozitiv? Versurile lor, semi-incantatii urbane sunt ascutite brici de ironie flagranta  si de sound-ul, pe care ei il numesc “Electronic that Rocks!” , cu preludii voit euforice. Cam asa a fost si la Bucuresti aseara, insa cu Minus si Ion in deschidere:

Stiu sigur ca se intampla sa ai zile in care iti este greu sa gasesti motive de bucurie autentica si ai face orice sa stii ce ar trebui sa faci ca sa fie bine. Ah, e atat de simplu: se numeste efectul Mono Jacks si nu e loc de nicio exagerare aici, poate doar de un bis prelungit….in prelungirea sufletului.

Pana la urma asta inseamna Muzica, atunci cand vibrezi cu totul, cand nu iti mai e frica de nimic si te arunci in moment cu picioarele, cu abdomenul incordat, cu capul liber. Am simtit nevoia sa detaliez putin trairile de la concertul The Mono Jacks din Clubul Mojo (fostul Backstage) unde cei patru membrii magnetici ai formatiei ne-au dat o lectie de chimie muzicala ca abia abia am putut-o duce. Dintre cunoscatori s-a auzit ca asta a fost cel mai bun concert al lor.

Vocea excelenta a lui Doru, sensibilitatea ascunsa a tehnicii lui Florin, frenetismul lui Hasan si loviturile de gratie ale lui Dorian au produs o electrizare colectiva incredibila (toate hainele mele sunt inca electrizate si toate carpele din casa s-au prins de mine)! Inca imi vine sa aplaud. Bravo bravo bravo baieti! Puteti sa ascultati si voi piese ca Maria, Push th pedal, When i was gone, Untitled, No Kind Words, dar credeeeti-ma, daca nu ati mers si la un concert de-al lor, nu ati inteles nimic! Pe scena vezi dialogul lor muzical cursiv si incarcat de energie contagioasa, asa cum ar trebui sa fie concertele bune si in Romania.

Sa va mai zic si ce a urmat dupa concert? Nebunie-un alt concert, dar asta a fost un cadou special neasteptat. Crede-ma nu vrei sa lipsesti de la urmatorul concert The Mono Jacks. Iar publicul a fost ACOLO!

Cum ar fi daca Interpol s-ar lua la harta cu Kings of Leon ca sa cante in deschidere la Nirvana?

Descoperiti si singuri:

Lumea asta mai are scapare atata timp cat Jose Gonzales va avea chitara cu el si va canta. Asta cred ca a fost sentimentul care ne-a cuprins pe toti cei prezenti sambata seara in The ARK, unde Jose a venit insotit doar de chitara lui si multe povesti de iubire de dat.

Ne-a cucerit din momentul in care s-a asezat calm pe scaun si s-au auzit primele acorduri de chitara si vocea lui a inceput sa curga. La melodia Heartbeats sigur nimeni nu a fost confuz si si-a acordat sufletul perfect la melodie (da, si domnii barbosi, si cei cu parul in coada care isi sarutau prietenele indragostite, pana si domnii tunsi scurt au zambit cald). Jose Gonzales a reusit sa repovesteasca istoriile nespuse ale celor prezenti la concert, calm si rabdator, desi toti stiam ca Love will tear us apart, ca mai avem multe Crosses de trecut. Ca sa il parafrazez pe Jose, concertul a pus a Hand on our hearts!

Unii artisti reusesc sa comunice intr-o ora cat altii intr-o viata :) La finalul concertului, dupa cele doua bis-uri care l-au impresionat si l-au facut sa zambeasca pe suedezul nostru preferat, am avut impresia ca ne vom imbratisa toti…cel putin din priviri.

Keep your hands on your hearts!

Pentru cine nu a ajuns vineri seara la Jay Jay Johanson vorbesc acum in special. Ah, ce seara! Pe vremea cand ascultam la mp3 playerul meu cuminte, in pat, Jay Jay Johanson, nici nu imi inchipuiam ca o sa il vad live asa de repede. Ei bine, The Ark a fost vineri vitrina universala a melancoliei suedeze. De vis!

Concertul a promovat in acelasi timp si ultimul album al artistului, Self-portrait, Cu un domn Jay Jay ferches si studiat neglijent (avea un decolteu interesant :) ) care a cantat mai bine de 12 piese si unde mai pui ca a cantat si la cererea publicului vreo 3-4 piese. Ce artist celebru mai face asta? (Astept o lista).

Iar la piesa So tell the girls I’m back in town publicul a cantat cristalin impreuna cu Jay Jay  (multi domni?!). Una dintre senzatiile unice pe care le poti simti numai la concerte bune. Show-ul a fost construit bine pentru ca desi muzica lui este in general profund melancolica, din cand in cand a mai cantat cate o piesa mai violenta sau mai ritmata pentru a ne scoate din transa. Eu una insa atunci ma adanceam mai tare. Ceea ce va doresc si voua. Ne-am unduit duios pe Far Away, Escape, Believe in me (preferata mea – nu va spun de ce), Rocks in our pocket, She’s mine but I’m not her’s, Rush si altele minunate.

A cantat foarte calm cu o voce impecabila si din cand in cand mai sorbea lent din paharul de bautura si pleca putin departe, ca sa revina mai plin de stare.

Vizualurile de la concert s-au incadrat perfect in atmosfera reprezentand cateva dintre cunoscutele teste de filmat ale artistului Andy Warhol care ilustrau in special portrete de femei foarte frumoase, filmate dintr-o perspectiva foarte intima. Te cam trimiteau cu gandul la filmele lui Ingmar Bergman.

Un concert special cu un alchimist iscusit cand vine vorba de atmosfera intima si de indus stari profunde!

Si inca ceva: multi multi fani vechi! Fain public!

Love you Jay Jay (mi-a fost rusine sa ii zic face to face)!